Lacu Sărat este un loc cu o tradiție de stațiune balneară de peste 100 de ani. Înscrisurile vremii și mărturiile celor care au fost aici la tratamente balneare ni-l prezintă ca pe o prosperă așezare de tratament și distracție. Stabilimentele de vindecare, băile de tratament cu nămol sapropelic erau construite după cele mai moderne practici ale vremurilor:
‘Acest stabiliment (…) este construit din lemn, având 32 de cabine pentru băi calde însă în 16 cabine sunt așezate câte ”2 cade”, așa că se pot da 48 bai o dată. La mijlocul stabilimentului se afla un salon de așteptare destul de spațios, din acest salon se poate intra în toate coridoarele și de aci în cabinele de bae sau desbracat. Toate coridoarele laterale sunt închise bine cu geamuri de sticlă. Deasupra stabilimentului, se afla mai multe camere destinate pentru locuință și care le ocupa dl. antreprenor precum și o parte din personalul ce le întreține. (Descrierea stațiunei balneare de la Lacul Sărat, Dr. Ion G. Apostoleanu, 1889)
Locurile destinate tratamentului erau completate de o atmosfera vibrantă, de stațiune balneară europeană, în care hotelurile, restaurantele, sălile de bal și evenimentele culturale erau frecventate de protipendada vremii:
Venea lumea din toate colțurile țării. Afluența oamenilor avuți era atât de mare (printre ei generoșii cerealiști brăileni făceau primă), că întreținea un public de cazinou boem (…) Veneau să-și petreacă vacanțele la Lacul Sărat Nicu Filipescu și Lilli Gheorghiade, Take Ionescu și Mița Biciclista, poeți și ziariști de renume. (Nicolae Carandino, ziarist)
Celebra pianistă Cecilia Goangă, după experiența din 1906 la Lacu Sărat, povestește prietenei sale că întâlnise în timpul șederii sale pe “generalul Vartiadi, comandantul Corpului 111 de Armată, General Constantinescu, comandantul brigăzii de artilerie, ministrul Grădișteanu, contele Witte, dr. Betim-Omar Pașa, general turc de divizie și profesor la catedra de obstetrică și ginecologie de la Facultatea de la Constantinopol, generalul Averescu și multe alte personalități din țară și străinătate.” (Gornistul Brăilei, Nicu Teodorescu)
”Un loc de întâlnire al protipendadei din întreaga țară, o localitate modernă, unde se arboreza toalete elegante, iar boierii vorbesc franțuzește”, după cum îl descrie Petre Pintilie în “Monografie”, Lacu Sărat era cunoscut la începutul secolului al XIX-lea, drept ”picior de Paris”.
Cel mai cunoscut scriitor al Brăilei, Panait Istrati, a fost chiar portar la Hotelul Popescu din Lacu Sărat, în 1908. Încă de când era copil, venea împreună cu mama sa care, fiind spălătoreasă, avea dureri îngrozitoare la încheieturile mâinilor. Nămolul sapropelic din lac îi ameliora durerile. Mulți ani mai târziu, în capitolul “Pasiuni la Lacul Sărat” din “Lumea Mediteranei”, autorul descrie astfel atmosfera stațiunii balneare de la început de secol și minunile pe care le făcea nămolul:
Dacă aveai răbdare, se petreceau minuni. Nu trebuia să faci baie, ci mai degrabă să te ungi, pe tot corpul, cu nămolul pe care-l scoteai din fundul lacului. Puteai să-ți vâri și-n urechi. Pe urmă te prăjeai la soare, până ce se usca nămolul pe tine și numai după aceea săreai în apă, fără frică de înec, deoarece apă, fiind sărată, te ținea la suprafață ca pe o scândură, oricât de adâncă ar fi fost. Cel mult, dacă-ți zgâriai vreodată picioarele de bolovanii de sare.
Și cine ar fi crezut că în fiertură aste, sărată foc, unde orice vietate ar fi murit, natura găsise mijlocul cum să clocească mii de viermușori, care forfoteau la suprafața lacului, într-un strat groșcior. Acești mormoloci, roșii la culoare, ți se lipeau de corp când intrai în apă, se zbăteau ca niște drăcușori și, când îi striveai, musteau tinctură de iod. Lor le atribuia poporul vindecările miraculoase. Ologii, din toate colțurile țării, se îmbulzeau, răbdând toate lipsurile, știind din experiența altora că, după prima lună de cură, „poți zvârli cârjele”. Și că după alte trei veri de băi, la Lacul Sărat, te întorci acasă „așa de sănătos, de parcă atunci te-a născut mă-ta”
Ziua de “Întâi Mai”, când se deschidea stațiunea balneară, era sărbătorită cu o “veselie sănătoasă, pe care nici o amărăciune n-ar fi fost în stare s-o strice”:
Din sfert în sfert de ceas, clopotul de bronz al tramvaiului, agăţat de mânerul frânei, vestea, nebuneşte, restauratorilor Lacului, un nou val de cheflii. Nu sosise încă ora prânzului şi la nici un restaurant nu mai puteai găsi o masă liberă sau vreun scaun gol. Neavând încotro, puhoaiele de oameni năvăleau în pădure, fiecare cu mâncarea în traistă. Tarafurile de ţigani, numeroase ca la bâlci, nu pridideau cererile celor care strigau de pretutindeni, ameninţându-i şi înjurându-i, până în cele din urmă. Pe aleile parcului, cei care se plimbau formau o mare de capete, încăpăţânate să-şi croiască un drum până în piaţa Cazinoului; acolo muzica militară zguduia aerul cu potpuriul ei de cântece naţionale şi de dragoste.
(Va urma)